Când am muzică-n pantofi, fluturi în oase sau alerte în amprente simt…

Senzaţie de repulsie nevralgică faţă de cotidian şi comun; atunci neuronii se opresc. În fracţiunea unei fracţiuni de secundă, din călcâie alunecă pe şira spinării un fir ce se scurge în vertebrele circulare.

Secretul e că sensibilitatea la chestiunea materială durează cât o clipire din ochi, un “Bum!” silenţios spiralează trupul şi particulele de emoţie. Vizual pe epidermă se ridică alveole îngrijorate parcă de frig şi firele de păr sar uşor din explozia de moment. De obicei, se observă pe mână la finele procesului când ai impresia că te tremuri de desfătare. Căci fiorul acela insuficient şi efemer e un orgasm între indigen şi venetic, când realitatea cade în aşternut cu patosul şi ratiunea. O partida concentrată, contact în viteză care se adună în voluptatea supremă a simţurilor; stoarce un cactus.

Dacă imortalizezi acel moment, îţi dai seama de zăpăceala gastrică şi de fulgerul ce-ţi gadilă până şi buricul degetelor prin constelaţia de nervi. Într-un fractal al unor clipite te injectezi cu privilegiul clandestin de a fi tu însuţi. Conectat însă cu forţa celestă ce radiografiază conspirativ inner-ul elastic şi răsuflat. Şi acela e momentul în care se relevă drumuri. E alarma ce strigă să nu uiţi să ţii pleopele sus şi atenţia-n ace, ce confirmă senzaţia şi efectul.

*Pentru că evadările senzoriale îmi confirmă un gând, poate ar fi cazul să urmez intrucţiunile.