Camera era împăturită-n var, galben şi minutare, având covoare cafenii şi spectacol fantezist îmbibat în ele. Din scaunele înţepate de emoţie şi tavanele cu chip gol de cer bat să iasă afară secrete şi parfum de experienţe umane. Loc  unde înfloresc poezii erotice, incantaţii ce descuie uşi şi note ce lungesc spiritul implantându-i tălpile în Iad şi fruntea în Rai.

Era un băiat cu ochi de sticlă în spatele cărora se omorau între ei fluturi, împingându-se în tumbe în globul convergent. În privirea lui se auzeau bătăi de aripi şi trupuri strivite însă se puteau observa în iris doar vertebrele căprui ce atârnau fragil de pupilă.

Avea un maldăr dezordonat de semne de întrebare blocate în amigdale şi în acelaşi timp gâlme slăbite de ceartă cu ziarul citadin. Îsi astepta clipa mentolată ce-i va scutura mărul lui Adam de funingine. Oricum a fost cel mai bărbat din rasa ambiantă, care mi-a deschis uşi şi ochi spre eliberarea emotivă.

În coregrafia lucidă ce exploda în valuri de aplauze silenţioase s-au creionat nud acele momente chinestezice. Sincronizarea ce a lipsit în totalitate a creat haosul ce a aprins monologuri şi filamente. Astfel, în ritmul patologic de timp şi spaţiu nou, conexiunea platonică a evoluat prea bine în artificii, acele artificii care de natura lor sunt somptuoase şi efemere.

Şi din miscări de tranzit ne-am transformat în vals.