Dă-mi drumul, parcă așa s-a stabilit;

‘’Declar acest culplu înjumătățit în indivizi cu drepturi egale, le înmânez independență la vrac și 2222 kilometri de libertate, pauză și liniste!’’

Nu știu cum o faci dar mai degrabă ți-ai vedea de cărările tale. De încerci să-mi arați ceva, fantomă ce pulsezi sub același cer, grăbește-te căci timpul îmi lasă dâre în urmă.

Și uitându-mă în spate la temporalitatea gelatinoasă ce-mi curge din coloană, ghici, te surprind înotând puternic spre mine.

Te ridici cu trupul în bronz de secundare umede, nimic nu s-a schimbat. Statuie a maturității și feminității mele, îmi zâmbești din obraji găuriți și mă ajunge un dor carnal de mirosuri tari.

Iar nu-mi dai pace?