Sub buricele degetelor învelite în cizme obosite începe drumul asfaltat, un drum plat și pudrat de alte amprente încălțate.

Picioarele mi se pierd pe șoseaua mare și din griul ei îmi cerseste culoare. Ridic pleoapele și îi văd infinitatea în orizontul unei intersecții.

Cică de aici mi se începe lumea. 

Îmi las punctul de vedere din trup pe sol și mă înalț să mă văd mai bine. La o prima impresie, terestrul ăsta mă înghite și sunt una dintre mulți, foarte mulți. Înălțimea ce nu mă avantajează defel și fizicul comun de atâta trăit printre atâția oameni mă amestecă și devin mută în vitalitatea planetei.

De fapt realul colectiv minte. Întorcându-mă în papucii mei lipiți de gravitație pe piedestalul amortizat observ poziția-mi din centru de intersecție. Aduceam a ținta umană ascunsă-n vârf de portocal, un buric fraged și viu de univers, o cireașă lucioasă-plastic pe un val de frișcă.

Am lumea la picioare, mi se înclină și îi poruncesc amor cu viața.