Din genele lungi și umede ce s-au oprit în oglinda rece, dură și atât de materială, vizualizez o figură parcă necunoscută dar cumva frumoasă, un produs perfect. Luciditatea tăioasă a minunii ce sunt îmi induce o stare febrilă intensă. Că încă sunt aici și am luptat și m-am zbătut și încă am pofte deși viața asta ieftină și-a făcut uneori circ din mine. Și înca pot și încă vreau și încă simt și înca râd și mai visez din când în când. Senzația ce înteapă ca o așchie amprentele mâinilor și se scurge pe șira spinării până în capilarul firelor de păr îmi luminează lungimea corpului și a zâmbetului ce șade întelept în colțul obrajilor. Din constelația semnelor de întrebare ce mi-au ocupat atâția ani cutia craniană, îmi rasare prin porii frunții un semn exclamativ ce urlă cu toata ființa că sunt completă. Acum am și sunt toate dorintele mele iar lipsurile fără nume se ridică fumigen și se dispersează prin întalțimea tavanului.

Urmatoarea dimineată, ticaitul acelor băteau în cadență suculentă a coastelor mele iar corpul îmi dansa din miez de eu. De nicăieri un gust de fragi mi se prelingea în colțurile pielii mele din care am vrut sa scap de atâtea ori deși era singura piele care mă încapea de-a întregul. Ca niciodată, omul a devenit creatorul vieții și de vrei, toți îngerii își dansează aripile în piruete omogene pentru tine ca în clipe obosite să-ți propui indecent să strângi visele în cutia vieții tale. Și de te-ncrunți, o faci doar din condiția perfecțiunii ce ai pierdut-o în luminile și farurile jilave ale orașului.

Hai sa-ți arați cine s-a ascuns în tine atâta timp.

Picioarele mi se pierd pe șoseaua mare și din griul ei îmi cerseste culoare. Ridic pleoapele și îi văd infinitatea în orizontul unei intersecții.

Cică de aici mi se începe lumea. 

Îmi las punctul de vedere din trup pe sol și mă înalț să mă văd mai bine. La o prima impresie, terestrul ăsta mă înghite și sunt una dintre mulți, foarte mulți. Înălțimea ce nu mă avantajează defel și fizicul comun de atâta trăit printre atâția oameni mă amestecă și devin mută în vitalitatea planetei.

De fapt realul colectiv minte. Întorcându-mă în papucii mei lipiți de gravitație pe piedestalul amortizat observ poziția-mi din centru de intersecție. Aduceam a ținta umană ascunsă-n vârf de portocal, un buric fraged și viu de univers, o cireașă lucioasă-plastic pe un val de frișcă.

Am lumea la picioare, mi se înclină și îi poruncesc amor cu viața.

‘’Declar acest culplu înjumătățit în indivizi cu drepturi egale, le înmânez independență la vrac și 2222 kilometri de libertate, pauză și liniste!’’

Nu știu cum o faci dar mai degrabă ți-ai vedea de cărările tale. De încerci să-mi arați ceva, fantomă ce pulsezi sub același cer, grăbește-te căci timpul îmi lasă dâre în urmă.

Și uitându-mă în spate la temporalitatea gelatinoasă ce-mi curge din coloană, ghici, te surprind înotând puternic spre mine.

Te ridici cu trupul în bronz de secundare umede, nimic nu s-a schimbat. Statuie a maturității și feminității mele, îmi zâmbești din obraji găuriți și mă ajunge un dor carnal de mirosuri tari.

Iar nu-mi dai pace?

Era un băiat cu ochi de sticlă în spatele cărora se omorau între ei fluturi, împingându-se în tumbe în globul convergent. În privirea lui se auzeau bătăi de aripi şi trupuri strivite însă se puteau observa în iris doar vertebrele căprui ce atârnau fragil de pupilă.

Avea un maldăr dezordonat de semne de întrebare blocate în amigdale şi în acelaşi timp gâlme slăbite de ceartă cu ziarul citadin. Îsi astepta clipa mentolată ce-i va scutura mărul lui Adam de funingine. Oricum a fost cel mai bărbat din rasa ambiantă, care mi-a deschis uşi şi ochi spre eliberarea emotivă.

În coregrafia lucidă ce exploda în valuri de aplauze silenţioase s-au creionat nud acele momente chinestezice. Sincronizarea ce a lipsit în totalitate a creat haosul ce a aprins monologuri şi filamente. Astfel, în ritmul patologic de timp şi spaţiu nou, conexiunea platonică a evoluat prea bine în artificii, acele artificii care de natura lor sunt somptuoase şi efemere.

Şi din miscări de tranzit ne-am transformat în vals.

Mă joc de-a v-aţi ascunselea cu fantomele de altă dată şi pozez într-o dispoziţie de zile mari împreună cu îngerii mei beţi şi scandalagii.
Uneori stau doar şi privesc cum mi se îneacă creierul cu ridicolul masochist. Alteori creez zarvă şi lumi de spumă, tentative de a conduce alte creiere toxice. Şi deodată baţi la uşa zgâriată de sârmă ghimpată şi-mi întinzi o aspirină.

Minunat dar unde ai fost până acum, te-ntreb.

*dar oare o să-mi faci faţă; mie, polivalenţelor, zăpacelii, contrastelor şi tocurilor mele?
Acum ai şansa să te întorci din prag şi şă fugi. Să fugi şi să fii un om obişnuit.

Îmi înfing pantofii hotarăt pe drumul vanilat si mă dezbrac de fiecare suviţă de îndoială, fiasco de mătase şi nesiguranţă din lenjeria de lac. Cu trupul gol înfipt în tălpi transpirate ce se sprijină pe tocurile grele şi fruntea cusută cu yale ale căror chei mă privesc sfidător din aură, păşesc cu ezitări ce mă urmează pe pluta mea găurită de ochi. Din fumul plămânilor îmi strig valul lactic să mă împingă în vârtejul de triumfuri şi mă uit la el cum se aproprie felin cu privire de: “ai grija ce-ti doresti”.

Caut independenţă ca am fost geamăt, am fost prag, am fost a cuiva şi-a altcuiva, am fost gând, am fost şi aripi. Am fost semne pe care nu le mai pot da jos, simbol de ce vrei tu. Încă umblu după oameni în lumea asta care crează monştri.

Dar am decis sa fiu un astru că m-am tăiat în colţuri că să aflu ca sunt o stea.

Senzaţie de repulsie nevralgică faţă de cotidian şi comun; atunci neuronii se opresc. În fracţiunea unei fracţiuni de secundă, din călcâie alunecă pe şira spinării un fir ce se scurge în vertebrele circulare.

Secretul e că sensibilitatea la chestiunea materială durează cât o clipire din ochi, un “Bum!” silenţios spiralează trupul şi particulele de emoţie. Vizual pe epidermă se ridică alveole îngrijorate parcă de frig şi firele de păr sar uşor din explozia de moment. De obicei, se observă pe mână la finele procesului când ai impresia că te tremuri de desfătare. Căci fiorul acela insuficient şi efemer e un orgasm între indigen şi venetic, când realitatea cade în aşternut cu patosul şi ratiunea. O partida concentrată, contact în viteză care se adună în voluptatea supremă a simţurilor; stoarce un cactus.

Dacă imortalizezi acel moment, îţi dai seama de zăpăceala gastrică şi de fulgerul ce-ţi gadilă până şi buricul degetelor prin constelaţia de nervi. Într-un fractal al unor clipite te injectezi cu privilegiul clandestin de a fi tu însuţi. Conectat însă cu forţa celestă ce radiografiază conspirativ inner-ul elastic şi răsuflat. Şi acela e momentul în care se relevă drumuri. E alarma ce strigă să nu uiţi să ţii pleopele sus şi atenţia-n ace, ce confirmă senzaţia şi efectul.

*Pentru că evadările senzoriale îmi confirmă un gând, poate ar fi cazul să urmez intrucţiunile.

Peste vise punem zahăr, peste miere, peste dulceaţă, peste sirop.

Nu te da rotund când te învârţi în cerc. De vrei să fii rotund îţi sugerez un glob. Societatea asta ce mă umple cu ideile ei, concepţii care foşnesc în punga orasului, ghirlande fără luciu ce vrea să mi le agaţe de degete: Ce naiba, doar nu-s pom de Crăciun! Zapada s a topit.

Miroase a zile mototolite de pori deschişi, proaspăt de atâta verde şi raze plictisite de prea multă prezenţă.

Aerul uleios ce mi se compresează în plămâni îmi fac nările să se zbată greu şi gâtul să se vrea ud. Şi acolo unde se duce aerul am o vomă de emoţii care se agată de pereţii interiori ai coastelor. Acum se scurge-n valuri şi bucăţi vâscoase de acoarela. E o substanţă uşor acidă care radiază şi are un sunet de “vrea-să-iasă”. E o stare de cald întinsă de a lungul coloanei vertebrale, în kilometri de faruri de autostrăzi, luminând pentru colţuri de buze agăţate de obraji. Mai simte cineva vara şi impulsul?

*Am mai simţit un fior şi m-am scuturat de plăcere.  Îmi place ceaiul verde, mai fă mi o cană.

“Dă-mi mai mult, hai, dă-mi!”

Băieţi pofticioşi.  Bazar de opere de artă ce vă credeţi, făceţi-vă numărul şi amuzaţi-mă.

Căci degete există dar din câte observ, vă trebuie păpuşarul potrivit.  Iar eu nu am chef azi să fiu păpuşarul nimanui.  E ciudat cum din o simplă aţă ce ne va lega voi ajunge o stare. O stare de viciu.

Dupa toate astea nu te chinui să strigi acum că strigătul e mut.  Ia încearcă: Uşor capul pe spate, strânge ochii în frunte şi acum inspiră-adânc.

Şi ţipă: “(mut)

Pentru că părerea ta, trecătorule, nu are sunet. Iar tu, din centru de Univers  devii o fotografie şi-atât. Şi am o colecţie de fotografii ca tine!

Dar promit, de data asta, înainte să te leg, iubite, să le experimentez pe toate: sclipici, suc de noapte, durere de tare şi linişte.
Şi râs. Din ăla cu fiori, ca acum.

* iar eu mă simt atât de plină de sete şi de viaţă, de zâmbet şi de coajă de lămaie verde, de zahăr ars cu explozii de eu… Mă simt atât de plină de tot;

 cam ATÂT!

Simt sub tălpi linia dublă continuă şi astept o iluzie să-mi ştampileze o amendă. Ştii semnele alea indicatoare? Nu le asculta când îţi ordonă supunere, defapt supunerea nu există.

Dar opreşte-te un pic, ştii şi tu, e momentul să strigăm: “Motor!”

Tuşesc în culori pentru că mi-am creionat lumea de ecran în praf, fermoare şi lumină. Şi lumina, haide dragă, s-o culegi şi să o aşezi ca ornament în pupila ta pe noptiera de la cap.

Mă îndragostesc de două ori pe zi iar emoţiile mă ţin energie.  Am chef de calendare pline şi transparenţă angro în sentimente.

…dar acum lasă-mă sa fiu a altcuiva.