Indiscreția unei dimineți de cearșafuri reci s-a lipit pe obrajii aburiți de febră și rușine. Minutarul aleargă frenetic în promisiuni de punctualitate dar cui îi mai pasă de timp? Fata se ridică în coatele-i de frișcă și adulmecă aerul suprasolicitat din cameră. Pe toracele dezgolit, urmele sălbăticiei nocturne încep să usture aprins, iar palpitațiile lovesc să iasă afara.

Trupul lui capătă contur în ceața nopții ce trecuse. Își aduce aminte în transă de sticla ochilor lui în care vedea dependența cum se acumulează. Din sac de celule, el deveni un drac păgân al amorului ei. Se apleacă impunător și își agață colții de pielea fetei. Soarbe sângele albastru vâscos din piept prin rânjetul unei guri uscate, iar lichidul se prelinge prin cutele bărbiei, căzând adânc pe parchet. În liniștea stelelor, ecoul stropilor perforează timpanul în tortura timpului ei scurs. Insubordonarea lui o încruntă, însă acel moment mut nu îi permite întrebări.

Acum știe că esența i se va topi efervescent în aorta lui și paralizează. Cum și-a prins gândurile într-o cămașă de forță, sentimentele ei circulă prin tot corpul. Caută telefonul prin valurile mototolite ale patului și butonul verde îl cheamă înapoi:

Ia-mă cu tine, îi șoptește fata grav și răgușit.

Văd un azil de soldați și ziduri albe fumegând a idei ce nu-ți aparțin și cad uscate în podul cimentat al unui teanc de impresii ce nu sunt ale tale oricât de mult te-ai strădui. Și cauți parfumuri moi și calde ale domnișoarelor ce chiar nu-ți aparțin și nici nu au făcut-o vreodată caci mila lor, furată din jarul filmelor romantice, s-a scurs în ale tale palme transpirate de disperarea unui sentiment autentic. Și acum numeri cu vocea stinsă, din ambalajul legat cu bandă izolatoare în jurul trupului, cadența vieții care singură se îndreaptă spre patul de spital metalic. Sună la urgență când prin timpane nu-ți mai bate orologiul spiritului tău caci l-ai pierdut în vraful de praf. Doliul gândurilor tale s-ar putea trezi în reflexia unui cadran de ceas și va surâde fals din amurgul anilor.

Din smoala lumilor ce nu-mi aparțin nici ele dar în care mi s-a împământat sudul îmi ridic privirea și aureola fierbinte mi se așează pe umerii goi și galbeni de nicotină. Pielea asta a devenit atât de subțire și străvezie, pielea prin care pulsează vene albastre de cer ca și cum am uitat cu toții că orizontul a fost injectat în noi. Gene primăvăratice tremură la râvna privirilor de după perdele cusute din pulpă de iris și ochii mei dantelați strălucesc într-un căprui adânc de parcă nu-mi mai aduceam aminte că din pământ mi-a răsărit de fapt luciul.

 Corpul tânjește odihnă și caută farul mut al unei existențe rarefiate a cărei finețe străbate griji și sticle pline cu dezinfectant extern ce ar trebui cică să curețe frica. Dar de fapt nu corpul caută o gargară de odihnă ci sufletul obosit de greutatea atâtor măști. Un pui de suflet dezorientat și bezmetic care în zăpăceala lui umblă după camarazi de joacă. Ei sfințesc zilele de luni cu aghiazma inocenței iar crezul este în omul boem. Testamentul…cine are nevoie de testament?

Valuri de fum reci îmi crapă de ani pe lungimea șirei spinării. Căutând generatorul fumigen vizez rulmenții cordului care își șlefuiesc interioarele de emoțiile ce intră șuierând prin artere. Într-o continuă zarvă și miez de șoapte, spațiul limitat al coastelor de lapte se reconstruiește punând o zi și încă-o zi și pe deasupra noaptea.

 Am intrat odată în cutia muzicală; mergi până-n febre musculare și furnicături neuronale, undeva la stânga după torace. Aducea aidoma unui oraș cu gri și roșu-n sânge, cer de tunete, reclame și vederi. Claxoanele-mi radiau puternic în timpane căci nu știam câte accidente vasculare avusese locul ăsta fără semne de circulație. Oamenii alegeau după intuiție, legea supremă fiind însăși iubirea. O iubire ușor frivolă, confundată cu placerea, dar care totuși integra valori de origine latină transmise în plasma moștenirii. Astfel, undeva la granița dintre divin, sapiență și erotic se ridicau cărămizile unei lumi. Intuiția era prima instanță narativă, fiind de fapt rațiunea nefardată adusă instinctual în fapte și cuvinte. Curios cum odată cu pașii mei, stâlpii ce iluminează asfaltul umed s-au aprins. Cu multe tonuri înalte, lumina îmi ardea până în sinusuri, iar în toata agitația, oamenii se împrăștiaseră în locuri ferite, lăsâdu-mi inima deșertificată. M-am gândit că ar trebui să suflăm și să compunem dorințe, să lăsăm un ambient ușor mitizat într-un loc unde e nevoie de echilibru, lumină și întuneric. E o nouă formă de întuneric, e acel gol care se asteaptă împlinit sau acel plin care nu se vrea deranjat.

Am ajuns acolo din greșeală, nu venisem să fac lumină. Însă am căutat să fac loc și liniste într-un spațiu energizat de atâtea stări, care era într-o neobosită schimbare și transformare cotidiană înspre un ceva mai bun. Cuvantul este limitat și nu îi putem spune inimă  și nici oraș, este un verb care nu își are încă sensul în dicționare. Un cuvânt al acțiunii care rezonează cu evoluție sau suprem. Este un verb care filozofează în dualitatea dintre animal și sursă, rațiune și pasiune, materie și spirit.

Rulmenții cordului și-au șlefuit interioarele de emoții și stări ce pășesc indiferente prin artere. Mai bine acceptăm senzațiile și sentimentele decât să căutăm adevărul care oricum nu poate fi disecat până în stern. Și ce stern, plin de noduli de caldură și savoare, de mândrie și pustiu, de alfa si beta.

Bună dimineața, omule! Între mahmureala pleoapelor și șocul unui început repetitiv de alarme, starea ușor anacuzie de vis își pregătește intrarea în bula mată a propriei realități.

Din genele lungi și umede ce s-au oprit în oglinda rece, dură și atât de materială, vizualizez o figură parcă necunoscută dar cumva frumoasă, un produs perfect. Luciditatea tăioasă a minunii ce sunt îmi induce o stare febrilă intensă. Că încă sunt aici și am luptat și m-am zbătut și încă am pofte deși viața asta ieftină și-a făcut uneori circ din mine. Și înca pot și încă vreau și încă simt și înca râd și mai visez din când în când. Senzația ce înteapă ca o așchie amprentele mâinilor și se scurge pe șira spinării până în capilarul firelor de păr îmi luminează lungimea corpului și a zâmbetului ce șade întelept în colțul obrajilor. Din constelația semnelor de întrebare ce mi-au ocupat atâția ani cutia craniană, îmi rasare prin porii frunții un semn exclamativ ce urlă cu toata ființa că sunt completă. Acum am și sunt toate dorintele mele iar lipsurile fără nume se ridică fumigen și se dispersează prin întalțimea tavanului.

Urmatoarea dimineată, ticaitul acelor băteau în cadență suculentă a coastelor mele iar corpul îmi dansa din miez de eu. De nicăieri un gust de fragi mi se prelingea în colțurile pielii mele din care am vrut sa scap de atâtea ori deși era singura piele care mă încapea de-a întregul. Ca niciodată, omul a devenit creatorul vieții și de vrei, toți îngerii își dansează aripile în piruete omogene pentru tine ca în clipe obosite să-ți propui indecent să strângi visele în cutia vieții tale. Și de te-ncrunți, o faci doar din condiția perfecțiunii ce ai pierdut-o în luminile și farurile jilave ale orașului.

Hai sa-ți arați cine s-a ascuns în tine atâta timp.

 

Sub buricele degetelor învelite în cizme obosite începe drumul asfaltat, un drum plat și pudrat de alte amprente încălțate.

Picioarele mi se pierd pe șoseaua mare și din griul ei îmi cerseste culoare. Ridic pleoapele și îi văd infinitatea în orizontul unei intersecții.

Cică de aici mi se începe lumea. 

Îmi las punctul de vedere din trup pe sol și mă înalț să mă văd mai bine. La o prima impresie, terestrul ăsta mă înghite și sunt una dintre mulți, foarte mulți. Înălțimea ce nu mă avantajează defel și fizicul comun de atâta trăit printre atâția oameni mă amestecă și devin mută în vitalitatea planetei.

De fapt realul colectiv minte. Întorcându-mă în papucii mei lipiți de gravitație pe piedestalul amortizat observ poziția-mi din centru de intersecție. Aduceam a ținta umană ascunsă-n vârf de portocal, un buric fraged și viu de univers, o cireașă lucioasă-plastic pe un val de frișcă.

Am lumea la picioare, mi se înclină și îi poruncesc amor cu viața.

Dă-mi drumul, parcă așa s-a stabilit;

‘’Declar acest culplu înjumătățit în indivizi cu drepturi egale, le înmânez independență la vrac și 2222 kilometri de libertate, pauză și liniste!’’

Nu știu cum o faci dar mai degrabă ți-ai vedea de cărările tale. De încerci să-mi arați ceva, fantomă ce pulsezi sub același cer, grăbește-te căci timpul îmi lasă dâre în urmă.

Și uitându-mă în spate la temporalitatea gelatinoasă ce-mi curge din coloană, ghici, te surprind înotând puternic spre mine.

Te ridici cu trupul în bronz de secundare umede, nimic nu s-a schimbat. Statuie a maturității și feminității mele, îmi zâmbești din obraji găuriți și mă ajunge un dor carnal de mirosuri tari.

Iar nu-mi dai pace?

Camera era împăturită-n var, galben şi minutare, având covoare cafenii şi spectacol fantezist îmbibat în ele. Din scaunele înţepate de emoţie şi tavanele cu chip gol de cer bat să iasă afară secrete şi parfum de experienţe umane. Loc  unde înfloresc poezii erotice, incantaţii ce descuie uşi şi note ce lungesc spiritul implantându-i tălpile în Iad şi fruntea în Rai.

Era un băiat cu ochi de sticlă în spatele cărora se omorau între ei fluturi, împingându-se în tumbe în globul convergent. În privirea lui se auzeau bătăi de aripi şi trupuri strivite însă se puteau observa în iris doar vertebrele căprui ce atârnau fragil de pupilă.

Avea un maldăr dezordonat de semne de întrebare blocate în amigdale şi în acelaşi timp gâlme slăbite de ceartă cu ziarul citadin. Îsi astepta clipa mentolată ce-i va scutura mărul lui Adam de funingine. Oricum a fost cel mai bărbat din rasa ambiantă, care mi-a deschis uşi şi ochi spre eliberarea emotivă.

În coregrafia lucidă ce exploda în valuri de aplauze silenţioase s-au creionat nud acele momente chinestezice. Sincronizarea ce a lipsit în totalitate a creat haosul ce a aprins monologuri şi filamente. Astfel, în ritmul patologic de timp şi spaţiu nou, conexiunea platonică a evoluat prea bine în artificii, acele artificii care de natura lor sunt somptuoase şi efemere.

Şi din miscări de tranzit ne-am transformat în vals.

Când am aflat că e un om obişnuit, n-am mai avut nevoie de el.
Pentru că eu ştiu că oamenii obişnuiţi fac terci cu visele lor şi ale altora. Aşa că nu fi şi tu un om obişnuit.

Mă joc de-a v-aţi ascunselea cu fantomele de altă dată şi pozez într-o dispoziţie de zile mari împreună cu îngerii mei beţi şi scandalagii.
Uneori stau doar şi privesc cum mi se îneacă creierul cu ridicolul masochist. Alteori creez zarvă şi lumi de spumă, tentative de a conduce alte creiere toxice. Şi deodată baţi la uşa zgâriată de sârmă ghimpată şi-mi întinzi o aspirină.

Minunat dar unde ai fost până acum, te-ntreb.

*dar oare o să-mi faci faţă; mie, polivalenţelor, zăpacelii, contrastelor şi tocurilor mele?
Acum ai şansa să te întorci din prag şi şă fugi. Să fugi şi să fii un om obişnuit.

Steaua mea mă trage de filamentul din stanga pe o cale lactee de unde şi ecou cristalizat al căror sunet îmi ascute timpanul si echilibrul.

Îmi înfing pantofii hotarăt pe drumul vanilat si mă dezbrac de fiecare suviţă de îndoială, fiasco de mătase şi nesiguranţă din lenjeria de lac. Cu trupul gol înfipt în tălpi transpirate ce se sprijină pe tocurile grele şi fruntea cusută cu yale ale căror chei mă privesc sfidător din aură, păşesc cu ezitări ce mă urmează pe pluta mea găurită de ochi. Din fumul plămânilor îmi strig valul lactic să mă împingă în vârtejul de triumfuri şi mă uit la el cum se aproprie felin cu privire de: “ai grija ce-ti doresti”.

Caut independenţă ca am fost geamăt, am fost prag, am fost a cuiva şi-a altcuiva, am fost gând, am fost şi aripi. Am fost semne pe care nu le mai pot da jos, simbol de ce vrei tu. Încă umblu după oameni în lumea asta care crează monştri.

Dar am decis sa fiu un astru că m-am tăiat în colţuri că să aflu ca sunt o stea.

Când am muzică-n pantofi, fluturi în oase sau alerte în amprente simt…

Senzaţie de repulsie nevralgică faţă de cotidian şi comun; atunci neuronii se opresc. În fracţiunea unei fracţiuni de secundă, din călcâie alunecă pe şira spinării un fir ce se scurge în vertebrele circulare.

Secretul e că sensibilitatea la chestiunea materială durează cât o clipire din ochi, un “Bum!” silenţios spiralează trupul şi particulele de emoţie. Vizual pe epidermă se ridică alveole îngrijorate parcă de frig şi firele de păr sar uşor din explozia de moment. De obicei, se observă pe mână la finele procesului când ai impresia că te tremuri de desfătare. Căci fiorul acela insuficient şi efemer e un orgasm între indigen şi venetic, când realitatea cade în aşternut cu patosul şi ratiunea. O partida concentrată, contact în viteză care se adună în voluptatea supremă a simţurilor; stoarce un cactus.

Dacă imortalizezi acel moment, îţi dai seama de zăpăceala gastrică şi de fulgerul ce-ţi gadilă până şi buricul degetelor prin constelaţia de nervi. Într-un fractal al unor clipite te injectezi cu privilegiul clandestin de a fi tu însuţi. Conectat însă cu forţa celestă ce radiografiază conspirativ inner-ul elastic şi răsuflat. Şi acela e momentul în care se relevă drumuri. E alarma ce strigă să nu uiţi să ţii pleopele sus şi atenţia-n ace, ce confirmă senzaţia şi efectul.

*Pentru că evadările senzoriale îmi confirmă un gând, poate ar fi cazul să urmez intrucţiunile.